Altfel de intrebari cu Codruta Brustur

Altfel de intrebari cu Codruta Brustur

Din Decembrie 2010, Codruta Brustur este mamica iubitoare a Mariei Sofia, iar pe plan professional Pedagog Montessori, Educator Prenatal, Doula, Consilier in Alaptare, Trainer de Parenting, Sociolog – Specializare RU.

Pentru sedinte la domiciliu, online sau telefonice, o puteti gasi pe Codruta Brustur pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/educatie.montessori sau pe site-ul: http://www.codruta.brustur.ro/ .

Ma bucur ca am intalnit-o pe Codruta Brustur si ca a dat curs invitatiei de a raspunde intrebarilor mele, iar pe aceasta cale tin sa-i multumesc.

  1. De ce ai ales sa nasti la un spital privat situat tocmai in Constanta?

Eu ca si constitutie sunt mica si slabuta. In 2010 putini medici din Romania aveau curaj sa asiste o nastere 100% naturala a unei femei cu o inaltime de 150 si 52 Kg la termen.

Am cautat alternative de a naste in Bucuresti, acolo unde locuiam in acea perioada, insa toti medicii ginecologi la care am fost mi-au spus ca din cauza inaltimii si a faptului ca sunt “ingusta in bazin”, nu pot naste natural.

Imi doream foarte mult sa nasc natural stiind ca acesta este cel mai sanatos mod, atat pentru mama cat si pentru copil. Mai stiam ca femeile din familia mea, desi erau minione, de geratii au nascut natural, fara a avea probleme.

Am ajuns la Constanta la recomandarea educatorului prenatal cu care am facut in timpul sarcinii cursul Lamaze.

Cand l-am cunoscut pe dr. Mohamed Zaher, directorul de la Maternitatea Isis din Constanta, am ramas profund impresionata de modul in care dansul abordeaza chestiunea nasterii naturale. Din discutia pe care am avut-o mi-a dat incredere spunandu-mi ca cea care naste este mama si nu medicul, si ca cezariana este o interventie care se impune numai in situatii de recomandare medicala sau urgenta, nu in situatia mea.

Acesta a fost motivul pentru care am decis sa nasc la Constanta, faptul ca a fost singurul loc, in acel moment, unde am avut posibilitatea de a naste asa cum mi-am dorit.

  1. Am auzit multe persoane de sex masculin spunand ca venirea pe lume a unui copil le-ar fi putut salva casnicia. Care crezi ca ar fi motivele pentru care cineva ajunge sa creada posibil asa ceva?

Nu as spune ca aceasta parere este specifica numai barbatilor. Am intalnit insa atat barbati cat si femei (chiar mai multe ca numar) care au considerat ca un copil le-ar putea salva relatia.

Eu explic tuturor cuplurilor cu care intru in contact, in activitatea mea de consiliere, ca un copil nu este cel care poate salva o relatie si ca acesta, daca exista cea mai mica fisura intre parteneri, o va adanci si o va transforma intr-o prapastie. Acesta este poate si motivul pentru care din ce in ce mai multe cupluri ajung sa se destrame atunci cand binomului iubit/iubita, sot/sotie i se adauga rolurile de mama/tata.

De cele mai multe ori cei doi parteneri ajung sa isi dispute problemele de iubiti folosindu-se de rolurile lor de parinti. Nemultumirile din relatia de cuplu sunt asadar trasferate relatiei de parinti, afectand uneori in mod irecuperabil copiii.

  1. Vad si aud tot mai des parinti care ies cu copii lor in parc si le tin acestora prelegeri despre cum nu trebuie, nici in ruptul capului, sa se joace cu jucariile altor copii… As vrea sa stiu care este parerea ta, cat de bine sau cat de rau ii face parintele copilului sau printr-o asemenea atitudine?

Din punctual de vedere al dezvoltarii psihologice copiii sunt diferiti in functie de varsta.

Daca vorbim de copiii cu varsta sub 3 ani, acestia inca nu au foarte bine dezvoltata latura lor sociala avand un comportament individualist. Ca atare unui copil sub aceasta varsta nu ii poti impune sa imparta jucarii sau sa se joace impreuna cu ceilalti copii de varsta sa pentru ca acest lucru nu vine dintr-o pornire de-a sa interioara, ci ca o impunere. Acesta este si motivul pentru care copiii mici, in cele mai multe cazuri, nu impart jucariile.

Daca insa vorbim de copiii mai mari, peste 3 ani, acestia devin mult mai constienti de grupul din care fac parte si incep sa se integreze din ce in ce mai mult in el, urmand ca dupa 6 ani grupul de copii din care face parte sa fie un element important pentru copil. Ca atare acestor copiii nu le putem impune cu cine sa fie prieten sau nu.

Oricum impunerile de acest gen sunt determinate de prejudecatile adultilor iar copiii nu pot intelege impuneri de acest gen.

In legatura cu raul pe care un parinte il face copilului? Eu nu cred ca exista un parinte care sa-si doreasca ca in mod intentionat sa-i faca rau copilului. Totusi atunci cand impunem, fara a oferi copilului alternative sau explicatii, aceasta impunere il poate afecta prin diminuarea increderii in sine si ii poate oferi copilului un sentiment profund de neacceptare asa cum este el. II poate da copilului impresia ca parintii (adultii cu care interactioaneaza) nu il acepta asa cum este, ca doresc sa il schimbe, ca nu il respecta si ca nu ii valideaza ceea ce simte.

Daca totusi un parinte nu isi doreste ca propriul copil sa se joace cu unii copii, in parc sau in alt mediu, este important ca acesta sa-i explice copilului care este motivatia sa, astfel incat copilul sa inteleaga care este motivatia parintelui. Decizia insa, in urma discutiei cu parintele, apartine numai copilului.

In general insa astfel de situatii apar atunci cand parintele este cel care tinde sa-i judece pe ceilalti si sa le puna anumite etichete si s-a dovedit ca si copiii vor ajunge sa preia aceste etichete de la parinti. De aici apare, dupa parerea mea, discriminarea si comportamentul de neacceptare pentru persoane care sunt diferite de tine.

Copiii deprind, inca de mici, comportamentele si atitudinile adultilor din mediu si se manifesta in consecinta.

Asadar daca copiii invata de mici iubirea si toleranta, ei vor deveni adulti iubitori si toleranti, iar daca vor invata neacceptarea si ura, acest lucru il vor manifesta in viata lor de adulti ulterior.

  1. Cat de bine sau de rau este sa “te tii tare” in fata copilului tau si sa nu recunosti niciodata ca si tu esti om si ca uneori poti gresila fel ca el?

Adultul este modelul copilului. Parintele, si mai ales mama, la varste mici, este pusa pe un piedestal de copil care absoarbe comportamente, atitudini, manifestari. Daca parintele nu are nici un fel de manifestare a sentimentelor, copilul va intelege ca aceasta este normalitatea. Cand el insusi se va confrunta cu situatii in care va fi nevoit sa isi gestioneze proprile emotii, nu va sti cum sa o faca. Mai mult decat atat, copilul va considera, probabil, ca simtirile sale sunt nepotrivite si anormale, avand ca model parintele.

Este important ca copiii sa stie ca sentimentele sunt normale si ca este normal sa ne manifestam. Manifestarile sentimentelor prin comportament nu trebuie insa sa ii afecteze pe ceilalti sau pe sine. Asadar sentimentele sunt parte integranta a noastra, insa un comportament care face rau celuilalt sau noua insine nu este potrivit sau de acceptat.

Copilul trebuie sa stie ca si noi, adultii, suntem oameni care radem, plangem, suntem bucurosi, tristi sau furiosi, insa modul in care ne manifestam aceste sentimente este unul sanatos care nu face rau nimanui. Prin aceasta copiii vor invata sa-si manifeste ceea ce simt, sa se exprime fara insa a rani sau a deranja pe cineva.